luni, 30 martie 2015

Amintiri din vaduvie



A trecut un an si mi se pare ca a trecut un veac... si totusi totul este atat de proaspat in minte. Plecarea in alte lumi a celui mai apropiat si drag suflet, cel care mi-a fost prieten si iubit opt ani...

Am negat plecarea lui, si el la fel, desi doar la asta ma gandeam cu saptamani inainte... eram doar eu cu el cand a plecat, treji amandoi... Am fost atat de socata incat am uitat complet numarul de telefon al salvarii in acel moment, am sunat o prietena, si ea a uitat la randul ei numarul de telefon al salvarii, asa ca sotul ei m-a ajutat in caderea in gol si mi-a zis simplu 112.

Si am pornit pe un drum necunoscut, fara logica, fara cuvinte, dar cu mare nevoie de recentrare in propria viata. 

Elisabeth Ross (1926-2004), psihiatru si psiholog american, a identificat cinci etape ale doliului pe care le traversam cand cineva drag pleaca de langa noi departe, departe sau chiar cand noi confruntam cu apropierea mortii personale. Trecem prin aceste etape aleatoriu, sau doar prin unele:
"Refuzul (denial): nu e adevarat, nu e posibil…
Furia (anger): de ce eu? de ce el/ea? Nu e drept…
Targuiala (bargaining): lasa-ma sa mai traiesc un an durerea si ies singur din ea, voi schimba apoi toata viata…
Depresia (depression): totul este pierdut, nimic nu mai are importanta, sunt deja mort…
Acceptarea (acceptance): inteleg si accept ca asta e. Simt un fel de liniste personala."     http://www.psychologies.ro/cunoaste-te-2/sa-acceptam-timpul-doliului-1736155/2

Este atat de interesant ca si cel care pleaca din aceasta lume trece prin aceste faze, si cel / cea care este langa el trece prin aceste etape... Le recunosc atat de clar privind in urma.

Imi aduc aminte cat de mult doream sa ma ia cineva in brate dupa plecarea lui, dar sa ma ia in brate nu pentru a se calme el/ea, ci pentru mine, aveam enorm de multa nevoie de sustinere si iubire!

Imi aduc aminte de cat de mult doream sa vina cineva sa stea cu mine si copiii dupa inmormantare...

Imi aduc aminte ce frica imi era sa nu patesc ceva, orice, sa nu aiba cine ingriji copiii...

Imi aduc aminte ca nu am mai putut manca fructe, salate, nu ma mai interesa nimic in bucatarie, asa ca am trait o vreme cu hrana rece sau pizza cumparata...

Imi aduc aminte cum toti dispareau din calea mea cand aveam mai mare nevoie sa stea cineva sa vorbeasca cu mine, dar fiecare se bloca se pare, nestiind ce sa imi spuna.

Imi aduc aminte ca forta fizica mi-a scazut enorm de mult, oboseam complet daca doar mergeam sa duc gunoiul afara.

Imi aduc aminte ca asteptam, speram sa vina prietenii copiilor mei pe la ei, sa ii aline, sa se joace impreuna, dar s-au speriat toti si nu au venit.

Imi aduc aminte ca asteptam sa dea cineva un telefon macar, dar se pare ca toti considerau ca este mai bine sa nu ma deranjeze, desi eu nu eram capabila sa imi ingrijesc copiii. Atunci am fost foarte recunoscatoare ca exista desene animate, ori de care ar fi fost ele.

Am incercat, firav, sa rog cativa teoretic apropiati sa vina sa se joace cu copiii, pentru ca le lipseste enorm tatal, dar nu a venit nimeni... iar eu nu puteam sa ma joc cu ei.

Am putut sa ma imbrac doar in negru... desi niciodata inainte nu ma simteam bine imbracand aceasta culoare, totusi un an aproape nu am putut sa aleg decat culori inchise.



Ne-am mutat, am plecat din locuinta despartirii, ne-am regasit in alt loc, mai linistiti, mai impacati. Inca ne e dor, dar acceptarea s-a cuibarit timid in sufletul nostru.

Am preocupari noi, caut cruci si modele de morminte, sa aranjez locul in care doar trupul a ramas... 

Privesc senina spre cer si pot din nou sa zambesc, dar ce drum lung si istovitor strabat!