Copilaria da valoarea intregii vieti! - Conceptul Continuum

      "Condiţionarea minţii bebeluşilor este principalul determinant al caracterului gamelor selectate să fie folosite întreaga viaţă. El aşteaptă să fie impresionat de experienţe şi mai aşteaptă o anume cantitate şi varietate de impresii. Mai departe, aşteaptă ca acele caracteristici ale experienţei care îl impresionează să aibă semnificaţie directă şi folositoare asupra situaţiilor pe care le va întâlni în viaţă. Când experienţa ulterioară nu corespunde caracterului celor care l-au condiţionat, el tinde să le influenţeze ca să obţină acel caracter, spre bine sau spre rău. 

           Dacă este obişnuit cu singurătatea, îşi va aranja inconştient lucrurile în aşa fel încât să obţină un nivel similar de singurătate. Încercările, fie din partea lui însuşi, fie cauzate de circumstanţe, de a ajunge mult  mai mult sau mai puţin singur decât era obişnuit, vor fi întâmpinate de tendinţa lui spre stabilitate.

             Chiar şi un nivel obişnuit de anxietate tinde să fie menţinut, fiindcă pierderea bruscă a „ceva de care să te îngrijorezi” poate cauza o formă mult mai pro-fundă şi infinit mai acută de anxietate. Pentru cineva al cărui habitat natural era limita dezastrului, un pas uriaş înspre securitate este la fel de insuportabil ca şi când s-ar întâmpla evenimentul de care se teme cel mai tare. Se află în funcţiune tendinţa de a menţine ce ar fi trebuit să fie nivelul înalt de fericire stabilit în prima copilărie.

            Schimbări radicale în nivelul cuiva de succes sau eşec, fericire sau nefericire, schimbări en-gros ale asocierilor stabilite de cineva întâmpină opoziţia sta-bilizatorilor noştri înnăscuţi, de care adeseori ne tre-zim că ni se loveşte voinţa. Iar voinţa are rareori mai mult efect decât puterea „obişnuinţei”. Dar uneori, e-venimente exterioare impun schimbări asupra indivi-dului. Stabilizatorii produc atunci contragreutăţi pen-tru situaţiile care nu pot fi asimilate ca atare. Distra-geri cum sunt probleme presante (dar şi familiare) pot lua din presiunea unui succes sau eşec intolerabil.

          Pentru a face adaptarea necesară unei schimbări ireversibile, după ce s-a epuizat orice efort de a reface status quo-ul, omul trebuie adeseori să se retragă din competiţie, să schimbe viteza pe funcţionare neutră şi să se reorienteze noilor circumstanţe pe care viaţa le-a impus. Acest fapt face uneori necesară o boală sau un accident care imobilizează victima sufi-cient cât să se odihnească şi să-şi redirecţioneze forţele potrivit noilor cerinţe. Tedinţa de stabilitate foloseşte chiar şi corpul pentru restabilirea echilibrului, permiţân-du-i să cedeze bolii când există o nevoie emoţională de a fi „dădăcit” şi când există disponibilă o mamă potenţială. Aduce la suprafaţă o răceală a-tunci când o scurtă escapadă în afara câmpului de bă-tălie îi este suficientă persoanei ajunsă prea departe faţă de nivelul de bună-dispoziţie cu care se simte confortabil sau când i se solicită să se sforţeze mult prea mult.

            Pentru a face viaţa tolerabilă, unele persoane au nevoie să fie într-o stare fizică proastă foarte des (cei abonaţi la accidente), iar unii trebuie să fie răniţi permanent pentru a supravieţui în prezenţa nevoii lor de a fi îngrijiţi ca de-o mamă, distraţi sau pedepsiţi, după caz. Unii dezvoltă un soi de fragilitate pentru a menţine membrii familiei în relaţii strânse cu ei, deve-nind efectiv bolnavi când sunt trataţi fie prea bine, fie prea rău, de către cei implicaţi.

          Printre cunoştinţele mele, poate cel mai extrem caz de folosire a bolii pentru a obţine stabilitate, era o femeie la care povara vinovăţiei aproape de ne-suportat era factorul disturbant.

            Natura îngrijirii iniţiale a prietenei mele, do-vada de neschimbat în mintea ei infantilă că era „rea”, nu îmi este cunoscută şi probabil că nici ei, dar fratele ei geamăn, care este posibil să-i fi împărtăşit chinul, s-a sinucis la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Cu greutatea suplimentară de vină, cu totul iraţională, ca-re însoţeşte în mod inevitabil moartea unui frate al unei persoane deprivate, dublată poate şi de apropierea suplimentară de a fi fost gemeni, s-a pornit să-şi gă-sească pedepse potrivite pentru a compensa totul, pâ-nă la punctul suportabil pentru ea. Mecanismul stabi-lizator al simţului ei continuum suprasolicitat, luân-du-şi metodele şi specificul din cultura ei, trebuia să reducă pericolul de a avea o viaţă de succes, mai ales „peste cadavrul fratelui ei”. Condiţionarea ei, vina din copilărie, reprimată şi apoi redeschisă brutal de sinu-ciderea fratelui ei, nu putea tolera nici un pic de noroc pentru ea însăşi.

            În câţiva ani a trebuit să aibă doi copii ilegi-timi, unul de la un bărbat de altă rasă, altul de la un necunoscut. Îşi luase câteva slujbe care erau, pentru condiţia ei socială, umilitoare; a contactat poliomielită, rămânând, în felul acesta, într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii; a contactat tuberculoză în spi-talul unde trata poliomielita, stricându-şi un plămân şi afectându-l serios pe celălalt, şi-a vopsit părul într-un violet extrem, care reuşea într-o bună măsură să strice drăgălăşenia ei persistentă şi s-a mutat împreună cu un artist ratat mult mai în vârstă decăt ea.

            Când am vorbit ultima dată cu ea, mi-a spus cu bună-dispoziţia ei obişnuită că făcuse curăţenie du-pă o petrecere şi căzuse din scaunul cu rotile, rupându-şi un picior care era deja paralizat.

            Nu era niciodata întunecată, nici nu se plângea; devenea vizibil mai veselă pe măsură ce dezas-trele se succedau, uşurând povara ei interioară din ce în ce mai eficient. Am întrebat-o odată dacă mi se pă-rea mie sau devenise mai fericită după ce a devenit infirmă. Mi-a răspuns imediat că nu fusese niciodata în viaţa ei mai fericită.

            Îmi vin în minte jumătate de duzină de ase-menea cazuri. Unii bărbaţi şi-au lăsat bărbi sau au a-chiziţionat cicatrici pentru a reduce atractivitatea fizi-că ce le făcea viaţa inconfortabil de uşoară şi femeile mult mai iubitoare, fapt pe care nu-l puteau reconcilia cu sentimentul profund că nu sunt demni de a fi iubiţi.

          Sunt şi bărbaţi şi femei care se simt atraşi nu-mai de parteneri care nu ar putea fi interesaţi de ei.

          Eşecuri de toate felurile sunt de obicei uşor de corelat, nu lipsei de capacităţi, nu ghinionului, nici competiţiei, ci tendinţei subiectului de a menţine condiţiile în care s-a obişnuit să se simtă acasă.

            Aşa că atunci când un bebeluş îşi formează o impresie asupra relaţiilor cu tot ce nu este el însuşi, el construieşte cadrul care îi va deveni casă pentru în-treaga viaţă, la care toate se vor raporta, cu care toate vor fi măsurate şi echilibrate. Mecanismul său stabilizator va funcţiona pentru a-l menţine. Un bebeluş privat de experienţa necesară pentru a-şi pune baza înfloririi depline a potenţialului înnăscut, se poate să nu cunoască  nici un  moment binele necondiţionat care i-a fost natural neamului său timp de 99.99% din istoria sa. Deprivarea, în cazul în care el a suferit discomfortul şi limitările ei din prima copilărie, va fi menţinută nediscriminat ca parte a dezvoltării lui. Forţele instinctuale nu raţionează. Ele presupun, cu imensa greutate a experienţei lor în aspectele naturale, că va servi binelui individului să fie stabilizat conform ex-perienţei iniţiale.

            Că acest ajutor poate deveni o capcană crudă, un fel de condamnare pe viaţă într-o închisoare portabilă, este o eventualitate atât de îndepărtată de procesul evoluţiei, atât de recentă în istoria animalelor, încât există puţine resurse în natura noastră care să uşureze situaţia. Există totuşi câteva. Există nevrozele şi celelalte boli mintale pentru a proteja persoanele de-private de confruntarea directă cu realitatea de nesuportat. Există o calmare care preia durerea dincolo de limita suportabilului. Moartea-i eliberează pe alţii, cel mai adesea pe cei a căror puternică nevoie infantilă de grijă maternă i-a însoţit până la vârstă medie sau la bătrâneţe, iar persoana care juca rolul de figură maternă pentru ei se retrage, fie murind, fie fugind cu o secretară sau în orice alt fel, lăsând persoana depen-dentă lipsită de orice speranţă de a găsi un nou sprijin şi incapabilă să trăiască cu golul interior şi exterior, pe care persoana care acum lipseşte îl umplea.

          Unei persoane cu o copilărie îmbogăţită deplin, persoană care este în continuare probabil să fie îmbogăţită şi de viaţa ei în derulare, piederea unei partener stabil nu echivalează cu a pierde „totul” la nici o vârstă. Sinele lui sau a ei nu este un vas gol dependent de altcineva pentru substanţă sau motivare. Întregul sine adult va suferi, îşi va regrupa forţele pentru a se adapta schimbării, poate chiar într-o peri-oadă de retragere.

           În culturile evoluate, precum şi în multe din cele civilizate, există ajutoare rituale pentru procesul doliului (plângere comună, ceremonii, privegheri, întruniri), şi în mod special când cultura nu cuprinde o procedură exactă pentru noua viaţă a supravieţuito-rului şi nici nu se dictează vreuna de către cerinţele continue ale copiilor sau altor persoane dependente, există adeseori o perioadă de timp alocată pentru redi-recţionare care este suportată de către societate. Purta-rea de haine negre sau albe sau a vreunui alt semn distinctiv de a fi în afara jocului, în afara culorilor vieţii, cum s-ar zice, marchează spiritele în crisalidă şi cere recunoaşterea societăţii, precum şi indulgenţa ei.

            Faptul că mintea civilizată s-a preocupat şi a diminuat funcţionarea acestor moravuri de la forma lor evoluată la exagerări groteşti necorelate cu nevoile reale sau le-a eliminat cu totul, nu alterează integrita-tea şi integralitatea originii lor. Nici stabilizatorii simţului continuum nu ezită să compenseze nevoile mem-brilor acelor culturi cu soluţii inadecvate sau absente pentru doliu. Cât despre toate celelalte exigenţe, pro-duce cel puţin protecţia unei boli sau a unui accident, dacă nu se iveşte o oportunitate mai bună pentru peri-oada de reabilitare.

       Măsura dezechilibrului cauzat de o schimbare din mediul unei persoane depinde, bineînţeles, de măsura în care a fost capabil să-şi dezvolte potenţialul înnăscut pentru echilibru şi măsura reparaţiei o urmează îndeaproape."

Extras din cartea Conceptul Continuum - scrisa de Jean Liedloff, tradusa de Claudia Neacsu. 

Cartea se poate achizitiona de pe site-ul http://www.cuibarel.ro