Naşterea renăscută în viziunea lui Michel Odent

Cu permisiunea autoarei postez si aici pe blog un articol minunat, care sper sa deschida multe porti ale sufletelor!

Sursa: http://www.viata-medicala.ro/*articleID_6213-dArt.html

Autor: Dr. Maria DRAGOTĂ | 28 Decembrie 2012

Naşterea cât mai puţin traumatizantă, într-un mediu relaxant şi familiar, chiar şi în apă, contactul imediat între mamă şi nou-născut, alăptarea naturală precoce – sunt concepte promovate de dr. Michel Odent încă de acum jumătate de secol şi răspândite pe tot globul. Despre acestea – în documentarul semnat de dr. Maria Dragotă.

   Majoritatea femeilor nasc la spital, rata operaţiilor cezariene la cerere este în creştere alarmantă, în foarte multe ţări. Naşterea a devenit din ce în ce mai tehnicizată, mai „industrializată“. Corpul femeii este considerat o maşină, spitalul – o fabrică, iar copilul – un produs, care trebuie „livrat“ cât mai repede, căci doar suntem în secolul vitezei. Intervenţiile sunt agresive: membranele rupte artificial, travaliul indus cu perfuzii ocitocice, mama şi fătul monitorizaţi permanent. După ce se naşte copilul, cordonul ombilical e tăiat imediat, fără a se aştepta delivrarea placentei, nou-născutul este preluat, spălat, înfăşat, apoi lăsat singur într-un pătuţ. Dacă s-a născut prin cezariană, aproape sigur va „beneficia“ de biberon, în locul sânului matern, iar în cazul fericit al unei naşteri normale, se va întâlni cu mama sa după un timp care poate însemna câteva ore. Desigur, sunt şi excepţii.

   Ce-i de făcut? Avem exemplul practicii medicului francez Michel Odent, care de o jumătate de secol promovează principiile sănătoase ale naşterii, preluate şi aplicate în maternităţi din întreaga lume. Cu acestea a avut rezultate spectaculoase la Pithiviers.

Mediul naşterii

   În societăţile primitive, femeile obişnuiau să se izoleze pentru a naşte. Singurele persoane care puteau să asiste erau mama, o mătuşă sau altă mamă cu experienţă. Apoi, naşterea a fost tot mai socializată şi mai controlată cultural. Mediul naşterii a rămas în cea mai mare parte feminin, până după mijlocul secolului XX, când mai mulţi factori au dus la masculinizarea acestuia. În primul rând, au fost instruiţi medici de specialitate (obstetricieni, anestezişti, neonatologi), majoritatea bărbaţi. Apoi, brusc, s-a răspândit doctrina participării tatălui la naştere, în ţările industrializate. Şcolile de moaşe au început să accepte elevi de sex masculin. În acelaşi timp, multe aparate electronice sofisticate au fost introduse la locul naşterii (tehnologia fiind un simbol masculin).

   Masculinizarea mediului naşterii este principalul factor care a dus la scăderea numărului femeilor care nasc copii numai datorită eliberării de hormoni naturali („cocktail de hormoni ai iubirii“)? Dr. Michel Odent sugerează că răspunsul este concentrat pe înţelegerea mai bună a proceselor fiziologice din timpul perioadei perinatale. Este convins că cel mai bun mediu posibil pentru naştere este acela în care nu e nimeni în jurul femeii, ori doar o moaşă, dar cu experienţă şi tăcută, sau o doula, percepută ca o figură maternă. Pe vremuri, moaşa era persoana care controla evenimentul şi, de asemenea, agentul mediului cultural ce transmitea convingeri şi ritualuri, utilizând o mare diversitate de proceduri (dilatarea manuală a colului uterin, compresia abdomenului, plante). Un pas important în socializarea naşterii a avut loc odată cu naşterea la domiciliu, relativ recentă în istoria noastră. Comparaţiile internaţionale sunt valoroase, deoarece modificarea mediului naşterii în ţările industrializate, deşi un fenomen global, nu a avut loc simultan şi la aceeaşi viteză. Primul loc în rândul ţărilor în care masculinizarea a început mai devreme şi s-a dezvoltat cu viteză mare este ocupat de SUA. La celălalt capăt al spectrului, procesul a fost amânat în ţări precum Irlanda, Olanda, Rusia. Michel Odent afirmă că există o asociere între masculinizarea mediului naşterii şi ratele ridicate ale intervenţiilor obstetricale, în special operaţii cezariene. Pentru a o interpreta, ar trebui să se ţină seama de faptul că, în anumite medii culturale specifice, efectul inhibitor al unui mediu masculin ar putea fi mai puternic decât în altă parte – de exemplu, o regiune din sudul Italiei, influenţată de culturile arabe, în care ratele operaţiei cezariene cresc vertiginos.

   Putem afirma că dificultăţile la naştere sunt legate de gradul de masculinizare a mediului? Procesul a fost iniţial o consecinţă a lipsei de interes faţă de nevoile de bază ale femeilor aflate în travaliu şi ale nou-născuţilor, a ignorării proceselor fiziologice. Dr. Odent concluzio­nează: dacă acum o jumătate de secol s-ar fi explicat că toate situaţiile asociate cu eliberarea de adrenalină şi cu stimularea neocortexului tind să împiedice procesul naşterii, istoria ar fi luat o altă direcţie; dacă ar fi fost înţeles faptul că femeia în travaliu are nevoie să se simtă în siguranţă, dar nu observată, rolul specific al moaşei ar fi fost mult mai uşor de interpretat şi acceptat; dacă teoreticienii din anii ’70 ar fi ştiut că eliberarea de adrenalină este „contagioasă“ şi că un om care îşi iubeşte soţia poate elibera hormoni de stres la momentul nepotrivit, ar fi fost mai precauţi înainte de se ajunge la participarea de rutină a tatălui la naştere. Dacă obste­tricienii ar fi anticipat că utilizarea monitorizării fetale electronice continue e percepută de femeile în travaliu ca o modalitate de a observa funcţiile corpului şi stimulează neocortexul, ar fi putut anticipa rezultatele multor studii, ce indică faptul că efectul constant şi semnificativ al acestor invenţii noi a fost creşterea ratelor operaţiilor cezariene.

   În contextul secolului XXI, semnele „demasculinizării“ mediului naşterii sunt deja vizibile: feno­menul doula a luat dimensiuni globale, oferind şansa redes­co­peririi moaşei autentice. Prioritatea este să reconsiderăm şi să respectăm nevoile de bază ale femeilor în travaliu şi ale nou-născuţilor. „Demasculi­nizarea“ naşterii nu ar trebui să fie obiectivul principal, ci consecinţa unei mai bune înţelegeri a proceselor fiziologice din perioada perinatală, spune dr. Odent.

Tatăl nu trebuie să asiste la naşterea copilului său

   Pentru mulţi bărbaţi, participarea la naşterea propriului copil este o ocazie memorabilă şi emoţionantă. Cu toate acestea, dr. Michel Odent afirmă că prezenţa tatălui la naştere poate duce la necesitatea unei cezariene sau la travaliu mai lung, mai dureros şi mai complicat, deoarece femeia simte anxietatea partenerului şi devine nervoasă, încetinind producerea ocitocinei. Sosirea pe lume a copilului ar fi mai simplă şi mai rapidă dacă femeile ar fi lăsate singure doar cu o moaşă. Mediul ideal pentru naştere nu implică bărbaţi. În opinia specialistului francez, prezenţa partenerului la naştere poate distruge atracţia sexuală din cuplu şi conduce la transformarea relaţiei într-una de prietenie sau chiar la divorţ. Unii bărbaţi ajung să sufere de un echivalent masculin al depresiei postnatale sau chiar de tulburări mintale după o astfel de experienţă.

Doula

   Astăzi, în multe ţări, majoritatea femeilor nasc ajutate de înlocuitori farmacologici ai hormonilor secretaţi în mod normal în travaliu, ce blochează eliberarea substanţelor naturale şi nu au efecte comportamentale, deoarece nu penetrează bariera hemato-encefalică (de exemplu, anestezie epidurală, ocitocină sintetică). În plus, multe femei aleg să nască prin cezariană. Efectele pe termen lung ale acestei situaţii trebuie să fie luate în considerare în termeni de civilizaţie, consideră dr. Odent. Nevoile de bază ale femeilor aflate în travaliu sunt ignorate. În opinia sa, această lipsă de interes este acum mai mare decât oricând, în epoca cezarienei elective. Acest fenomen nou, dezvoltat iniţial în Italia şi în oraşele din America Latină, este răspândit azi peste tot în lume. Un cunoscut profesor de obstetrică de la Londra susţine că mărimea creierului uman reprezintă principala provocare pentru procesul naşterii şi că cezariana este o soluţie tehnologică pentru rezolvarea „conflictului dintre necesitatea de a gândi şi cea de a alerga“. Există o lipsă de înţelegere a motivaţiei de a studia factorii de mediu care pot facilita procesul naşterii. În acest context, noţiunea de doula a apărut brusc şi s-a dezvoltat în Marea Britanie. În mod ideal, o doula a dat naştere ea însăşi, fără nicio medicaţie şi fără nicio intervenţie; este o mamă cu experienţă sau bunică. Multe femei simt nevoia să se bazeze pe o figură maternă înainte de a naşte, în timpul travaliului şi după. Fenomenul doula apare ca o renaştere a profesiei de moaşă, punând în legătură femei ce aparţin mai multor generaţii, şi este expresia nevoilor esenţiale ale femeilor gravide, ale celor aflate în travaliu şi mamelor care alăptează. Mişcarea doula a început în SUA, unde moaşele au dispărut aproape complet, şi a pătruns în alte ţări, în care au supravieţuit, dar rolul lor a fost modificat dramatic de protocoalele şi reglementările asociate cu industrializarea naşterii.

   Necesitateadoulei şi a moaşei autentice poate fi interpretată din perspectiva fiziologiei. Anumite situaţii, în care neocortexul – care ar trebui să fie în repaus în timpul travaliului – se activează (de exemplu, când femeia se simte observată) pot inhiba procesul naşterii. Aşadar, viaţa privată, intimitatea, sentimentul de siguranţă sunt nevoi de bază ale gravidelor.

   Perspectiva fiziologică ne ajută să înţelegem de ce de-a lungul vremurilor, peste tot în lume, femeile au avut întotdeauna tendinţa de a naşte aproape de mama lor sau de altă mamă cu expe­rienţă ori bunică. Figura maternă induce siguranţă, explică dr. Odent. O doula trebuie să fie capabilă să discute despre subiecte precum ecografii, vaccinări, să comunice informaţii de bază despre sarcină, naştere şi alăptare, să aibă noţiuni de prim ajutor în obstetrică.

Rolul apei în travaliu

   Dr. Michel Odent a introdus la Pithiviers piscine cu apă, descoperind beneficiile acestora în travaliu. Scufundarea în apă la temperatura corpului tinde să faciliteze procesul naşterii

Publicitate

pentru un interval limitat de timp (una-două ore), fapt confirmat prin observaţii clinice şi rezultatele unui studiu suedez randomizat controlat: femeile care intră în baie la dilataţia colului de cinci centimetri sau după au un travaliu scurt şi o nevoie redusă de administrare de ocitocină şi analgezie epidurală. Imersia duce la o redistribuire a volumului de sânge (spre torace), care stimulează eliberarea de peptid natriuretic atrial. Efectul inhibitor al acestuia asupra activităţii hipofizei posterioare este lentă. La femeia în travaliu, efectul descris este precedat de unul analgezic, asociat cu niveluri mai mici de hormoni de stres şi eliberare crescută de ocitocină.

    Prima recomandare practică a doctorului Odent este de a acorda importanţă momentului în care femeia în travaliu intră în piscină – ideal la dilataţia colului de cinci centimetri. A doua este evitarea planificării naşterii în apă. Femeia care a planificat astfel naşterea poate fi prizoniera proiectului ei şi este tentată să rămână în baie în timp ce contracţiile devin mai slabe, cu riscul de a prelungi etapele a doua şi a treia ale travaliului. Temperatura apei trebuie să nu depăşească 37°C (temperatura corpului mamei).

Prima oră

   Prima oră este, fără îndoială, una din fazele critice în viaţa fiecăruia din noi. Toate grupurile umane au deranjat procesele fiziologice în acest interval de timp, prin intermediul credinţelor şi ritualurilor. Mediile noastre culturale sunt într-o mare măsură formate de la începutul interacţiunii mamă–nou-născut. Prima oră după naştere poate fi privită dintr-o multitudine de perspective complementare. Dr. Michel Odent a alcătuit un catalog al acestora, pentru a demonstra dimensiunea reală a subiectului. Copilul trebuie să respire, să-şi utilizeze brusc plămânii, ceea ce implică, în special, că inima trebuie să pompeze sânge în circulaţia pulmonară. Hormonii eliberaţi de mamă şi făt în timpul primelor două etape ale travaliului nu sunt încă eliminaţi în timpul primei ore după naştere şi au efecte comportamentale, roluri specifice în interacţiunea ulterioară mamă–nou-născut. Hormonul-cheie implicat în fiziologia naşterii este ocitocina. Efectele sale mecanice au fost bine cunoscute – stimularea contracţiilor uterine pentru naşterea copilului şi delivrarea placentei; a celulelor mioepiteliale ale sânului pentru reflexul de ejecţie a laptelui. Prange şi Pedersen au demonstrat efectele comportamentale ale ocitocinei în 1979 – injectarea acesteia direct în creierul femelelor de şobolan virgine a indus un comportament matern. Concluzia a sute de studii efectuate ulterior: ocitocina este un hormon altruist tipic, implicat în orice faţetă a iubirii. După naşterea copilului şi înainte de delivrarea placentei, femeile au capacitatea de a ajunge la cel mai înalt nivel posibil de ocitocină. Ca în orice alte circumstanţe (de exemplu, actul sexual sau alăptarea), eliberarea de ocitocină este foarte dependentă de factorii de mediu: este favorizată dacă este cald (astfel încât nivelul de adrenalină să fie cât mai scăzut posibil), dacă mama nu are nimic altceva de făcut decât să simtă contactul cu pielea copilului şi să-l privească, fără nicio distragere a atenţiei. În prima ore după naştere, în condiţii fiziologice, vârful de ocitocină este asociat cu un nivel ridicat de prolactină („hormonul maternităţii“). Aceasta este situaţia cea mai tipică pentru inducerea dragostei faţă de copii. Ocitocina şi prolactina se completează reciproc. În plus, estrogenii activează receptorii de ocitocină şi prolactină. Copilul, ca şi mama, eliberează endorfine în procesul naşterii.

   Unul din efectele eliberării adrenalinei este faptul că mama este atentă atunci când copilul se naşte. De asemenea, copilul are propriile mecanisme de supravieţuire şi în timpul contracţiilor puternice expulsive eliberează hormoni proprii din familia adrenalinei. Noradre­nalina permite adaptarea la privarea de oxigen fiziologică specifică în această etapă a naşterii: copilul este alert, cu ochii larg deschişi şi pupilele dilatate. Contactul vizual este o carac­teristică importantă de la începutul relaţiei mamă–copil. Adrenalina şi noradrenalina au un rol important în interacţiunea dintre mamă şi nou-născut.

   Cunoştinţele actuale cu privire la efectele comportamentale ale hormonilor implicaţi în procesul naşterii ne ajută să interpretăm noţiunea de „perioadă sensibilă“, introdusă de etologi. Aceştia au fost primii oameni de ştiinţă care au susţinut că, în ceea ce priveşte ataşamentul mamă–nou-născut la păsări şi mamifere, există o perioadă scurtă dar crucială imediat după naştere, care niciodată nu se va repeta. Harlow a studiat, în special, procesul de ataşament între primate. Importanţa abordării etologice este în curs de dezvoltare, după descoperirea efectelor comportamentale ale hormonilor implicaţi în procesul naşterii. Un studiu etologic al primei ore după naştere la om este dificilă, deoarece procesele fiziologice sunt perturbate de rutină. Nou-născutul este în mod natural programat să găsească sânul şi să sugă în timpul primei ore după naştere, iar în condiţii fiziologice mama este încă într-un anumit echilibru hormonal, instinctiv ştie cum să ţină copilul. Apoi este loc pentru educaţie, imitaţie şi tehnică. Cât este în uter, fătul primeşte substanţe nutritive în mod continuu prin intermediul cordonului ombilical. Imediat după naştere, copilul trebuie să se adapteze metabolic la o sursă discontinuă de hrană. La naştere, copilul este steril, iar o oră mai târziu este colonizat de milioane de germeni. Mediul germenilor mamei îi este deja familiar şi prietenos, deoarece mama şi copilului au aceiaşi anticorpi IgG, deci bacteriologic nou-născutul are nevoie urgentă de a fi în contact cu o singură persoană – mama. Consumul de colostru contribuie la stabilirea florei intestinale ideale.

   În uter, fătul nu a avut posibilitatea de a experimenta diferenţele de temperatură, iar mecanismele de termoreglare nu sunt încă mature la naştere; atenţie la cazurile de hipertermie maternă în timpul travaliului, induse de o anestezie epidurală sau o baie prea fierbinte. Imediat după naştere, are loc adap­tarea la gravitaţie, dintr-o dată nervul vestibular transportă la creier o multitudine de impulsuri de la canalele semicirculare, utriculă şi saculă.

   Abordarea etnologică: cele mai multe culturi perturbă primul contact dintre mamă şi copil în prima oră după naştere, din cauza unor credinţe (colostrul ar fi contaminat sau dăunător pentru copil etc.) sau ritualuri: scăldat, înfăşatul strâns, piercingul urechilor la fetiţe etc. Cu cât e mai mare nevoia socială de agresiune şi capa­citatea de a distruge viaţa, cu atât mai intruzive sunt ritualurile şi credinţele din jurul naşterii.

   Abordarea obstetricală: în societăţile moderne, controlul cultural al naşterii este în cea mai mare parte unul medical. Studiile prospective randomizate controlate efectuate în maternităţi compară diferite moduri de a „gestiona“ a treia etapă a naşterii, în care singurul obiectiv este evaluarea riscurilor de hemoragie postpartum. Toate protocoalele de cercetare utilizează o definiţie negativă a „condui­tei expectative“ (de exemplu, neutili­zarea de droguri uterotonice şi neclamparea cordonului ombilical). Factorii care pot facilita eliberarea de ocitocină nu sunt incluşi în protocoale. Rezultatele acestor studii au dus la practica injectării de rutină a substanţelor ocitocice la toate mamele, foarte devreme în travaliu.

   Rolul moaşei: moaşa autentică nu este prizoniera ghidurilor şi protocoalelor stricte, ci protejează procesele fiziologice. Imediat după naşterea copilului, principala preocupare este eliberarea de către mamă a unui vârf de ocitocină, necesar pentru delivrarea în siguranţă a placentei şi pentru relaţia cu nou-născutul. În acest stadiu, după o naştere în condiţii fiziologice, mama este încă într-o anumită stare de conştiinţă specială, ca şi când ar fi „pe altă planetă“, deoarece neocortexul ei este mai mult sau mai puţin în repaus, de aceea trebuie să nu fie deranjată în timp ce are contact vizual şi cu pielea copilului. Ea poate fi distrasă dacă se simte observată sau ghidată, dacă cineva vorbeşte, sună telefonul sau este aprinsă brusc lumina etc.

Sănătatea primordială

   Contează cu adevărat modul în care ne-am născut şi ce se întâmplă cu noi în prima oră după naştere? Desigur, susţine dr. Michel Odent, care, în cadrul centrului pe care l-a înfiinţat la Londra, a colectat date din studii pentru a susţine teoria că naşterea şi eveni­mentele din prima zi au efecte profunde în viaţa fiecăruia dintre noi. Aceste studii corelează evenimentele din „perioada primordială“, de la concepţie până la un an de viaţă, cu evoluţia sănătăţii, socială, psihologică, fizică de mai târziu din viaţă. Medicul francez susţine că există dovezi ştiinţifice care explică modul în care se dezvoltă capacitatea de a iubi, printr-o interacţiune complexă a hormonilor secretaţi în timpul multor experienţe de dragoste şi interacţiune umană strânsă – relaţii sexuale şi concepţie, naştere, alăptare, chiar o masă împreună cu cei dragi. S-a dovedit că ocitocina şi vasopresina influenţează o serie de forme de comportament social, inclusiv afilierea, agresiunea şi reproducerea.

Naşterea ca la Pithiviers

   Ce este special la naşterea la Pithiviers? O întrebare care i s-a pus frecvent lui Michel Odent. Răspunsul este: travaliul îşi urmează cursul fiziologic natural, femeile nasc în poziţia care le e cea mai comodă (cel mai adesea pe vine), într-o „salle sauvage“ cu atmosferă prietenoasă, moaşele joacă un rol important, mamele au un contact prelungit cu copiii lor, există piscine cu apă caldă pentru relaxare etc. Dar Pithiviers era mai mult decât suma părţilor, crede cel care a promovat aceste concepte. Reprezenta o atitudine, credinţa în potenţialul instinctiv al fiinţelor umane şi în cunoştinţele înnăscute ale femeilor de a naşte. Încuraja spontaneitatea şi mai ales libertatea, umaniza naşterea. Iar consecinţele pozitive nu au întârziat să apară şi modelul a fost multiplicat.

   Pentru a ieşi din situaţia critică în care ne găsim în domeniul naşterii, a venit timpul să punem pe primul loc necesităţile personajelor principale din acest proces – mama şi copilul, crede dr. Michel Odent.