Un părinte concentrat asupra copilului nu numai că poate ajunge plictisit, şi plictisitor pentru ceilalţi, dar are toate şansele să ofere o îngrijire incompletă. Aşteptările unui bebeluş sunt de a lua parte la viaţa unei persoane active, în contact fizic constant, martor la diferitele experienţe pe care le va avea mai târziu în viaţă. Rolul lui câtă vreme se află în braţe este pasiv, cu toate simţurile deschise. Ocazional se bucură de atenţie directă, pupici, gâdilituri, aruncări în aer şi altele. Dar treaba lui e să absoarbă cât de multe acţiuni, interacţiuni şi condiţii de mediu de la persoana care il ingrijeste, adult sau copil. Aceste informaţii îl pregătesc să-şi ia locul printre ai săi, ajutându-l să înţeleagă ceea ce fac. A zădărnici acest impuls puternic – privind întrebător, să zicem, la un bebeluş care şi el priveşte întrebător – creează o frustrare profundă; îi încătuşează mintea. Aşteptarea bebeluşului pentru o figură puternică, activă, centrală, în jurul căreia sa orbiteze, este subminată de o persoană aservită, slabă emoţional, care cere acceptare şi aprobare. Bebeluşul va semnala insistent, dar nu face aceasta pentru a primi şi mai multă atenţie. Este, de fapt, cererea pentru tipul corect de îngrijire. Mare parte din frustrarea lui se datorează ineficienţei de a obţine răspunsul dorit la mesajul că lucrurile nu sunt în regulă.
Unii dintre cei mai exasperanţi şi „rebeli” copii sunt cei al caror comportament antisocial este, de fapt, o pledoarie pentru a li se arăta cum să se comporte cooperant. Permisivitatea îi privează pe copii în mod constant de modele de viaţă adultă, unde să-şi poată găsi locul într-o ierarhie naturală a experienţei mai multe sau mai puţine; unde acţiunile lor de dorit sunt acceptate şi acţiunile nedorite sunt respinse, în timp ce ei înşişi sunt întotdeauna acceptaţi.
Copiii au nevoie sa ştie că sunt consideraţi bine intenţionaţi, fiinţe esenţialmente sociale care încearcă să facă ce pot mai bine şi care au nevoie de răspunsuri autentice de la cei mai mari, răspunsuri care să-i ghideze. Un copil caută informaţia despre ce se face şi ce nu se face; aşa ca dacă sparge o farfurie, are nevoie să vadă ceva furie sau părere de rău faţă de distrugerea provocată; şi nu o retragere a aprecierii lui – ca şi cum el n-ar fi şi el nervos sau trist ca i-a alunecat şi că nu a reuşit din proprie iniţiativă să fie mai grijuliu.
Dacă părinţii permisivi nu fac distincţie între acţiunile acceptabile şi neacceptabile, copilul deseori se comportă mai deranjant şi neaşteptat ca să-şi forţeze părinţii să-şi îndeplinească rolul corect. Apoi, când nu mai pot suporta să le fie încercată rabdarea, părinţii riscă să explodeze cu toată furia reprimată, înspre copil, poate spunându-i că „a fost de-ajuns” şi trimiţându-l din faţa lor. Mesajul pe care îl primeşte este că tot comportamentul anterior, pe care l-au tolerat, era, de fapt, rău; că părinţii nu-şi exprimau atunci adevăratele sentimente şi că răutatea iremediabilă a copilului a pus în sfârşit capăt pretinsei amabilităţi a parinţilor. Jocul este astfel definit în multe familii, ai căror copii înţeleg că se aşteaptă de la ei că vor să „scape” cu atât de mult comportament nedorit se poate până nu cade toporul, când se vor revela în adevarata lumină, drept inacceptabili.
În unele cazuri, când părinţii – mai ales dacă au avut primul lor copil târziu în viaţă – se pliază aşa dezastruos pe micuţii lor că nu arata în nici un fel diferenţa între ceea ce se face şi ceea ce nu se face, copiii sunt aproape înnebuniţi de frustrare. Se revoltă la fiecare întrebare „Ai vrea să ai asta?”, „Ai vrea să faci aia?”, „Ce-ai vrea să mănânci?... să faci?... să îmbraci?”, ”Ce vrei să facă mami?” şi aşa mai departe.
Am cunoscut o fetiţă frumuşică de doi ani şi jumatate care a fost crescută astfel. Deja nu mai zâmbea niciodată. Orice propunere, oricât de vagă din partea părinţilor ei, legată de ceva ce ar putea-o satisface era întâmpinată cu strâmbături de nemulţumire şi cu „Nu”-uri obstinate. Respingerea ei îi făcea şi mai patetici şi aşa mergea mai departe jocul disperat. Sărmana fetiţă nu reuşea să-şi facă părinţii să-i dea un exemplu din care să poată învăţa, pentru ca tocmai o luaseră pe ea de reper. Ei voiau să-i ofere tot ce-şi dorea, dar nu puteau înţelege nevoia ei reală ca ei să fie implicaţi în a-şi trăi viaţa de adulţi, cu ea printre ei.
Cantitatea enormă de energie consumată de copii în încercarea de a atrage atenţia nu se datorează faptului că au nevoie de atenţie în sine. Ei semnalează pur şi simplu că experienţa lor este inacceptabilă şi se străduie doar să atraga atenţia îngrijitorului ca să corecteze aceasta experienţă. Tendinţa pe viaţă de a atrage atenţia este doar continuarea eşecului copilului frustrat de a o obţine la timpul ei, până când cerinţa de a fi băgat în seamă a devenit un scop în sine, un fel de concurs compulsiv de voinţe. Aşadar genul de atenţie parentală care obţine tot mai multe semnalări din partea copilului, este în mod clar una nepotrivită. Logica naturală ne opreşte să credem în evoluţia unei specii având caracteristica de a-şi duce părinţii în eroare cu milioanele. O scurtă privire asupra altor milioane de părinţi din ţărie lumii a treia – care nu au avut „privilegiul” de a li se spune să nu mai aibă înţelegere şi încredere în copiii lor, ne arată că familiile trăiesc în pace, cu o adăugare nerăbdatoare şi utilă la forţa de muncă a familiei cu fiecare copil mai mare de 4 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu